Mare sarbatoare la Timisoara. Minunile infaptuite de Sfantul Iosif cel Nou de la Partos, ocrotitorul Banatului

TIMIȘOARA. Sărbătorile se țin lanț la Catedrala Mitropolitană din Timișoara. După ce, duminică, credincioșii au cinstit Înălțarea Sfintei Cruci, in 15 septembrie, îl sărbătoresc pe sfântul Banatului Iosif cel Nou de la Partos, de hramul Catedralei.

Iosif cel Nou de la Partoș s-a născut în anul 1568 în orașul Raguza din Dalmația, pe malul Marii Adriatice, și a murit în anul 1656 la mănăstirea de la Partoș, unde a slujit în ultimii ani de viață.

Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat la 7 octombrie 1956 și se face pomenirea lui la 15 septembrie.

Pe numele de botez Iacob, la vârstă de 12 ani e trimis de mama lui la Ohrid să învețe carte, iar pe când avea 20 de ani se duce la Muntele Athos la Mănăstirea Pantocrator, unde devine duhovnicul Iosif.
S-a făcut sihastru și a fost învrednicit de Dumnezeu cu darul lacrimilor și al rugăciunii neadormite. Pentru sfințenia viețîi sale a primit și darul facerii de minuni, vindacand multe boli, îndeosebi oameni ologi. Era chemat în multe mănăstiri atonite unde îi vindecă pe călugări de grele suferințe trupești.

A fost rânduit egumen la Mănăstirea Sfântului Ștefan din Adrianopol, pe care o conduce cu multă înțelepciune 6 ani. Apoi este numit egumen în Mănăstirea Cutlumuș din Athos, renumită ctitorie a domnilor Țării Românești, unde se nevoiau mulți călugări români și macedoneni.

În 1650 este hirotonit arhiereu și așezat să-i păstorească pe românii ortodocși din Banat. După 3 ani, se retrage la Mănăstirea Partoș.

Iosif cel Nou a lăsat în urmă un model de smerenie și minuni care l-au așezat în cele din urmă în rândul sfinților.

Viață lui Iosif este descrisă astfel:

”Odată, pe când susținea sfânta Liturghie în ziua hramului unei vechi biserici de lemn din Timișoara, în ziua Sfinților Apostoli Petru și Pavel, a izbucnit un mare foc în partea de apus a Timișoarei.

Un vânt puternic întindea parjolul cu repeziciune asupra întregului oraș. Mulți au pierit atunci în flăcări, iar groază îi cuprinsese pe toți. Sfântul Iosif, văzând prapadul, a ieșit în față bisericii luând cu el Sfintele Taine și căzând cu față la pământ și cu toată puterea sufletului sau cerând îndurare lui Dumnezeu să scape cetatea de prăpăd, deodată nori negri s-au ridicat dinspre sud intunecand tot cerul și o ploaie torențială s-a vărsat timp de mai multe ore, fără încetare, până a stins cu totul focul nimicitor.

Apoi, sfântul s-a închis în chilia să și timp de trei zile n-a mai ieșit. Când s-a arătat din nou în lume, pe dosul palmei lui de la mâna stânga îi apăruse semnul sfintei cruci, că și când ar fi fost ars cu fierul înroșit. Semnul acesta a rămas pe mâna Sfântului până la sfârșitul viețîi lui.

În ziua Sfinților Arhangheli, 8 noiembrie, mergând Mitropolitul la Partos, pentru hramul mănăstirii de acolo, l-au întâmpinat o mulțime de credincioși. Dând să între în biserica pentru a săvârși slujba, a fost oprit de unsprezece ologi și suferinzi care îi cereau îndurare.

<Nu-mi cereți mie tămăduire>, le spunea Sfântul, <ci cereți tămăduitorului de oameni, Domnului nostru Iisus Hristos, rugați–va Lui și va veți vindecă>.

Apoi, oprindu-se în mijlocul lor și punând mâinile peste ei, s-a rugat și în aceeași clipă un fior a străbătut trupurile lor istovite de suferință și, revenindu-le puterea, s-au ridicat cu totul sănătoși. Atunci, plini de recunoștință, mulțumeau din suflet lui Dumnezeu și Sfântului pentru o îndurare că această asupra lor.

Simțindu–se îngreunat de povara anilor și dorind a petrece viață ce-i mai rămăsese în liniște, Sfântul Iosif s-a retras din scaunul mitropolitan al Timișoarei, inchinoviindu-se la mănăstirea Partos. Trei au mai fost anii pe care i-a petrecut aici (1653-1656) întru rugăciune și faceri de bine, până a trecut la cele veșnice.

Tradițiile spun că în momentul adormirii sale, clopotele mănăstirii au început să bată singure, fără să le tragă cineva, ducând în depărtări tristă veste”.