Noutati :

Sacrificiu si ambitie. Povestea ultimei mari campioane a Timisoarei, gimnasta Andreea Ulmeanu. Foto

10 februarie, 2021 - 07:06 PM
Autor: Daniel Neacsu      
Categorie: SPORT
0

TIMISOARA. Nu oricine se poate lauda cu un titlu mondial la o disciplina atat de grea, dar care a adus Romaniei consacrare pe mapamond, gimnastica artistica.

Timisoara are insa o astfel de poveste si o sportiva care si-a sacrificat copilaria pentru a asculta cel mai frumos cantec – imnul national.

CITESTE SI: Luptatorul din Timisoara, super campion in Asia, aproape necunoscut acasa. Alex Bublea, povestea performantei nascuta dintr-o copilarie chinuita. Video 

Nascuta in Timisoara anului 1984, Andreea Ulmeanu nu avea cum sa nu se intersecteze cu sportul de performanta…

Provin dintr-o familie in care sportul a avut un rol important. Si tatal meu a practicat sport de performanta, mai exact lupte libere. Mai in joaca, mai in serios, am inceput miscarea si vazandu-l pe tatal meu facand diverse exercitii, m-am apucat si eu: abdomene, extensii, genoflexiuni si chiar flotari in stand pe maini. Bineinteles ca ma tinea tata de picioare cu capul in jos. Mai apoi la varsta de 4 ani am pasit pentru prima oara intr-o sala de gimnastica (sala de gimnastica din curtea scolii Generale nr. 18). Primul meu antrenor a fost domnul Ion Bulacu. Dupa ce m-a testat mi-a zis zambind ca sunt un pic cam grasuta, dar am forta. Dupa o perioada nu mai stiu exact, am fost preluata de cuplul Mariana Tomceanu si Marcel Benea. Am dat din nou un set de teste specifice, dar de data aceasta intr-o alta sala, mult mai mare, mai dotata si inclusiv avea groapa cu bureti, care m-a fascinat instantaneu. Este vorba despre sala din zona Dacia. Am inceput sa invat diverse elemente de la simplu la complex si inclusiv cand ma jucam acasa cu papusile tot de-a gimnastica ma jucam. Aveam o papusa confectionata de mama din materiale, pe care o puteam indoi in toate partile”, si-a inceput Andreea povestea pentru opiniatimisoarei.ro.

Lungul drum spre performanta, presarat cu un regim sever

Pe timpuri, micile bucurii erau pretuite mai mult decat acum. Era mobilelor inteligente si a social media era departe, asa ca atunci te puteai bucura sincer pentru o papusa noua, duciuri si ceva serbet.

La varsta de 7 ani am participat la primul meu concurs numit Mica Gimnasta, la Buzau, acesta fiind debutul. Am fost foarte entuziasmata ca pe langa medaliile obtinute am primit ca si premii rahat si serbet. Apoi au urmat tot felul de competitii atat in tara, cat si in afara, unde am castigat si bani, din care mi-am cumparat prima papusa Barbie. Erau vremuri grele, dar stiam sa apreciem mult mai mult anumite lucruri”, ne-a spus Andreea.

Inca din perioada de dinainte sa ajunga la Deva avea deja un program dificil.

Cu toate ca eram acasa, aveam un program foarte bine pus la punct si organizat. O zi din timpul saptamanii decurgea astfel: trezirea la ora 6:30, urma primul antrenament la 7:30, pentru ca in aceeasi sala se antrenau si baietii, si astfel sa nu ne suprapunem pe aceleasi aparate. Primul antrenament se incheia la 11:30. La 12 incepeam scoala, care se termina la ora 16:30. Apoi fugeam de la scoala catre al doilea antrenament, care incepea la ora 17 si se incheia la 19:30-20. Ajungand acasa, trebuia sa imi fac temele pentru scoala. De foarte multe ori nu ma mai puteam concentra, din cauza oboselii si chiar adormeam cu capul pe caiete. In weekend faceam cate un antrenament pe zi, foarte rar eram libera. Imi aduc aminte cum mama ma doctoricea cand ma durea ceva, sau ma loveam. Cu foi de varza, cu hrean. Erau greu dar si frumos in acelasi timp. Parintii m-au sustinut tot timpul si au fost alaturi de mine. In acelasi timp au fost si mai severi, reusind sa ma aduca intodeauna pe linia de plutire, atunci cand ma abateam de la drum”, a mai spus Andreea Ulmeanu.

Deva, casa campioanelor, dar si a sacrificiilor

Datorita rezultatelor bune avute cat a reprezentat CSS Timisoara, Andreea avea sa fie selectata la lot. Visul oricarei gimnaste. Doar ca acolo nu curgeau lapte si miere, ci multe frustrari si durere.

In 1997, in februarie, am plecat la Deva impreuna cu alte 4 colege de la Timisoara, fiind selectionate la lotul natinoal de junioare. Pentru mine nu a fost ceva atat de nou faptul ca nu mai eram acasa, fiind obsnuita cu plecatul la diferite concursuri si cantonamente. Dupa ce m-am antrenat o perioada la lotul de junioare, am fost selectata sa fac parte din lotul national de senioare. Am fost singura dintre fetele care am venit de la Timisoara la junioare, care am fost selectata pentru senioare. Apoi au urmat antrenamentele serioase, mult mai stricte si intense decat cele de la club si lotul de junioare. Acolo mai erau permise, cate un zambet sau o gluma. La lotul de senioare se lucra la alt nivel, antrenamentele se desfasurau cu usile inchise, nu intra oricine. Programul era bine stabilit si toata lumea il respecta. Trezirea era la ora 7, iar la ora 7:15 mergeam la cantar. Greutatea fiecarei fete era trecuta intr-un caiet. Trebuia sa te incadrezi, altfel nu era bine… Serveam micul dejun, apoi urmam cursurile scolii. Acestea se desfasurau in camin, iar profesorii din scoala veneau si ne predau, avand amenajata o camera cu banci si table. Primul antrenament incepea la 10:15 si dura pana la 13-13:30. Apoi mergeam la masa de pranz, iar dupa urma recuperarea: fizioterapie, acupunctura, masaj, diverse proceduri pentru nevoia fiecareia. Chiar si in weekend, sambata se faceau doua antrenamente, iar duminica, unul. In oras aveam voie doar cand ne vizitau parintii. Uneori ne mai si ceream, dar nu primeam acordul tot timpul. Acasa veneam o data pe an, dar niciodata de Craciun sau Revelion, stand doar 5 zile”, si-a continuat fosta gimnasta povestea.

Rezerva la primul Mondial si la Sydney, campioana mondiala in Belgia

Andreea a ramas in echipa principala mai multi ani. A fost chiar in echipa de aur a gimnasticii romanesti. A impartit bune si rele cu Maria Olaru, Gina Gocean, Simona Amanar sau Andreea Raducanu. A trecut prin accidentari si momente grele, dar a tras de ea pentru a-si indeplini visul de a deveni campioana mondiala.

In anul 1997 am ratat Campionatele Europene de la Sankt Petersburg, din cauza unei operatii la genunchi. In anul 1999 am insotit echipa nationala la Campionatele Mondiale din China (Tian Jin) in calitate de rezerva. Atunci colegele mele si-au pastrat titlul mondial, dominand si intrecerea pe aparate. In anul 2000 am insotit din nou echipa, tot ca si rezerva, dar de data aceasta la Jocurile Olimpice de la Sydney. Imi aduc aminte ca m-am bucurat mult, dar am si suferit enorm dupa ce colegele mele au castigat titlul olimpic pe echipe. Era dureros dupa atata munca, cot la cot cu ele, eu sa fiu in tribuna si ele pe podium. Aceasta tristete a fost razbunata in urmatorul an. In 2001 am fost selectata in echipa nationala care a participat la Campionatul Mondial de la Gent. Am reusit impreuna cu colegele mele sa aducem cea de-a 5-a medalie de aur pe echipe consecutiva. La aceeasi competitie am reusit sa obtin locul 5 in finala de la sarituri. In anul 2002 m-am retras din gimnastica si mi-am continuat clasa a 12-a la Liceul cu Program Sportiv Cetate Deva”, ne-a spus Andreea.

Romania, care a castigat primul titlu pe echipe in 1979 si al doilea in 1987 a reusit in preajma noului mileniu sa domine lumea gimnasticii. Titlurile la echipa au curs unul dupa altul, 1994, 1995, 1997, 1999 si 2001. Ultimul, care din pacate a fost si ultimul pentru gimnastica romaneasca a fost cucerit in componenta: Loredana Boboc, Sabina Cojocar, Carmen Ionescu, Silvia Stroescu, Andreea Raducanu, Andreea Ulmeanu.

Viata de dupa gimnastica si cea mai importanta „medalie”

Andreea a revenit acasa si a inceput sa isi construiasca un viitor, dupa o viata sportiva cu bucurii, sacrificii, dureri si multa daruire. In 2016 avea sa devina mama, castigand astfel cea mai importanta „medalie”, un baiatel de toata frumusetea.

In anul 2003 am revenit acasa la Timisoara, incepandu-mi studiile Universitare. Am absolvit Facultate de Educatie Fizica si Sport, Kinetoterapie si doua mastere in Fitness si sanatate si in Kinetoprofilaxie si recuperare fizica. In ultimul an de facultate m-am angajat la o renumita sala de fitness din Timisoara unde am lucrat ca si instructor de fitness si personal trainer. In anul 2012 m-am casatorit (de atunci o cheama Andreea Ulmeanu-Obrejan), iar in 2016 am primit cea mai de pret medalie, pe fiul meu. Asa cum am mai zis: cu bune si cu rele, gimnastica va ramane in ADN-ul meu. Recomand cu toata caldura sportul si miscarea la orice varsta, beneficiile fiind atat pe termen scurt, dar mai ales pe termen lung”, a mai spus Andreea Ulmeanu pentru opiniatimisoarei.ro.

In loc de post scriptum, vorbe despre Belu/Bitang si colegele de generatie

Domnul Bellu si doamna Bitang in sala de gimnastica erau foarte stricti, in afara salii mai faceau si cate o gluma… dar nu prea multe. Probabil sa nu ne-o luam in cap si sa nu uitam de disciplina si program. Nu faceau nici un compromis in ceea ce privea antrenamentele si programul.”

Cat despre colegele cu care m-am antrenat, concurat si castigat medalia de aur pe echipe, pot spune ca eram ca niste surori si incercam tot timpul sa fim unite. Uneori ne masam intre noi, ne ajutam la machiaj, ne ajutam sa ne coasem elasticul in talie la costumul de concurs. Imparteam mancarea sau dulciurile cand faceam rost… si era tare greu sa faci rost! Sunt mandra ca am fost colega cu acele sportive de talie mondiala. Era o bucurie sa le vezi atat de perfecte in executii si atat de profesioniste in concursuri. Sunt bucuroasa ca pana la urma, cu toate sacrificiile am reusit acea medalie de aur cu echipa care a facut ca toate sacrificiile sa merite”, spune Andreea Ulmeanu.



Informatiile publicate de opiniatimisoarei.ro pot fi preluate de alte publicatii online doar in limita a 500 de caractere si cu citarea sursei cu link activ. Orice abatere de la aceasta regula constituie o incalcare a Legii 8/1996 privind drepturile de autor si va fi tratata ca atare.

Rating

  • 0comentarii

recomanda prietenilor

loading...