Noutati :

„Pay It Forward” ! Filmul ‘Da mai departe’, transpus in realitate de un jucator de la RCM Timisoara!

5 iulie, 2014 - 02:39 PM
Autor: Daniela Surulescu      
Categorie: INTERVIU
1

Eugen Capatana a ajuns unul dintre jucatorii de baza ai campionei Romaniei si un este constant convocat un lotul national al Romaniei. Pentru taloneur-ul timisorean, insa, viata nu a fost de la inceput atat de darnica.

Capatana spune cu sinceritate ca rugby-ul i-a salvat viata. Insa inainte de rugby, au fost niste oameni. Oameni cu suflet, care l-au ajutat pentru o buna perioada de timp. Fara a astepta nimic in schimb. L-au ajutat sa se mentina pe calea cea dreapta, l-au impins de la spate si l-au sprijinit cu ceea ce a avut nevoie pana in momentul in care au simtit ca se poate descurca singur. Apoi s-au retras, i-au dat drumul si au asteptat sa-i vada succesul. Si dupa ce l-au vazut jucand in lotul national al Romaniei, l-au vizitat la teren si i-au spus: <<Stiam ca poti si ca vei reusi!>>.
Oamenii acestia care au vrut sa ramana in anonimat si nu au acceptat niciodata vreo rasplata, l-au determinat pe jucator sa se ambitioneze sa „dea mai departe’ , sa nu renunte pana nu va gasi si el pe cineva si il va ajuta , exact asa cum a fost sprijinit el. „Pay It Forward!”, spre asta este povestea lui Eugen Capatana, jucatorul care spune ca nu si-ar dori sa joace la o alta echipa, decat Timisoara.

– Eugen, cum ai inceput sa practici rugby-ul?
-Eu am facut box inainte si mama mea nu a prea fost de acord cu asta. Mie imi placea, chiar a venit si  antrenorul de la box acasa la noi ca sa o convinga sa ma lase sa merg mai departe in acel sport, dar mama nu a vrut, ii era teama ca o sa ma fac uratel de la pumnii luati(rade). Si am renuntat. Apoi, a fost asa o conjunctura… Aveam in zona mai multi baieti care mergeau la rugby, faceau antrenamente la Liceul Auto atunci si m-au chemat si pe mine. Am mers de cateva ori, dar eram cam zapacit rau, faceam numai prostioare pe-acolo, intram in toti…Daca era un zid, in zid intram, nu era problema. Ei s-au distrat la inceput cand m-au vazut asa. Dar, incet-incet am inceput sa-i urmaresc mai atent si a inceput sa-mi placa. Erau la momentul acela doi antrenori, domnul Chirita si domnul Bebe la Liceul Auto si mi-au dat incredere foarte multa, niciodata nu ma certau, orice faceam era bine.

-La ce echipa ai jucat prima oara? 

Eu nu mai puteam sa particip la juniori pentru ca m-am apucat relativ tarziu de rugby. Eu si lucram in acelasi timp pentru ca nu provin dintr-o familie instarita si era nevoie sa lucrez… Dar nu a fost asta un impediment. S-a infiintat apoi o echipa in Divizia B, a venit domnul Borzas si am jucat acolo.  Nu jucam atunci taloneur, jucam linia III, ce joaca Rus si Carpo acum. Dar problema e ca, desi imi placea mult sportul asta, eram destul de subtire, aveam mai putin de 70 de kilograme. In schimb alergam peste tot, conditia fizica m-a ajutat mult. Erau la echipa jucatori mult mai talentati… de fapt, eu nu eram talentat deloc, eram mai mult muncitor. Dar acum, uitandu-ma in urma, nu mai joaca niciunul din perioda respectiva. In fine, tot am incercat noi atunci sa promovam, dar nu prea puteam pune probleme nimanui. Eu de fiecare data faceam  cate o boacana… mi-o luam, tot timpul se intampla sa fac ceva. Numai ca au fost oameni in jurul rugbyului care m-au ajutat foarte mult si incet-incet am evoluat si am ajuns unde sunt acum.
-Cine au fost acesti oameni?
-Nu as vrea sa le dau numele, au fost oameni din afara, care acum nu mai sunt in fenomen, dar care m-au tinut, mi-au dat un loc de munca, au facut in asa fel incat sa nu ma las de rugby si asta, desi la momentul acela nu eram un jucator de baza, eram un copil, eram in crestere. Insa, cu multa munca, planetele au inceput sa se alinieze si pentru mine. Am reusit sa-mi termin scoala, m-au ajutat sa termin liceul…Si am mers mai departe. Acum am de terminat o facultate. A fost chiar si pentru mine o mare surpriza cand am inceput sa prind lotul national. Daca ma intreba cineva atunci, la inceputuri, nu as fi crezut niciodata ca o sa pot face asta vreodata. Unul dintre acei oameni care m-au ajutat mi-a spus insa odata ca o sa imi spuna niste lucruri cand o sa ajung la lot. Eu credeam atunci ca face misto de mine. Dar nu demult, dupa ce am inceput sa prind lotul, a venit la mine si mi-a spus ca a avut dreptate. M-a uimit cata incredere a putut sa aiba in mine. Daca n-ar fi fost el si inca cineva, nu cred ca as fi reusit. Cred ca nici acum nu avam  fizicul necesar pentru rugby. Ei au avut grija de mine foarte mult, ma duceau in fiecare zi dupa ce terminam antrenamentul la sala, m-au ajutat cu alimentatia, ma obligau sa mananc… Si in vreo trei luni am ajuns atunci sa pun vreo 25 de kilograme, fara nici un supliment nutritiv.
-Si apoi te-ai mentinut?
-Bine, apoi am facut eu o prostie. Am continuat sa mananc fara sa tin cont si la un moment dat m-am trezit la 113 Kg. Insa am tras un pic de mine si am ajuns la o suta si ceva, de atunci nu am mai depasit limita de 101-102 Kg. Desi imi plac mult dulciurile(rade).
-Revenind, la oamenii care te-au ajutat, de ce crezi ca au ales sa te ajute pe tine?
-Nu stiu. Au fost genul de oameni care nu se asteptau la nimic in schimb. Pur si simplu au simtit sa faca asta. Si cred ca acum sunt si eu dator sa ajut pe cineva, asa cum m-au ajutat ei pe mine. Pentru ca fara ajutorul celor doi nu cred ca ajungeam unde sunt acum. Si niciodata nu au avut nicio pretentie. Cu unul  dintre ei am fost tot timpul in contact, cu celalalt nu am mai vorbit de foarte mult timp, dar m-am intalnit acum, de curand, la un meci. Ar trebui, cred, sa-mi fie rusine ca nu incerc sa il caut eu mai des… Sincer, cred ca ce au facut ei pentru mine,  nu fac nici chiar unii parinti pentru copiii lor. Bine, am fost si serios, poate si asta a fost unul din motivele care i-au facut sa creada mai departe in mine. Insa, oricum, pe masura ce trece timpul, realizez si mai mult si ma uimeste ce au facut pentru mine acesti oameni. In primul rand au investit timp in mine si in al doilea rand, bani. Or, pentru multi acesta este un subiect sensibil, toti lucram pentru bani si se vede cat de greu se aduna banii. Acum, nu pot decat sa le multumesc acelor oameni si, cum spuneam, cred ca am obligatia morala la randul meu, atunci cand imi voi incheia cariera sa ajut pe cineva la fel de mult cum m-au ajutat ei.

-Au fost momente in care ai vrut sa renunti?
-Nu, pentru ca am plecat de jos. Foarte de jos! Nici nu va imaginati! Pentru mine a fost ca si cum am urcat cate o treapta tot timpul, si social, si material, si profesional. De fiecare data am fost mai sus decat fusesem inainte. Si nu aveam cum sa renunt. Si daca e sa mai dau nu stiu cati pasi inapoi, oricum nu mai ajung acolo unde am fost. Multi dintre noi nu realizeaza, dar sunt oameni care nu au privilegiul de a putea sa practice un sport. Cred ca eu am fost privilegiat, pana la urma. Va fi mai greu pentru mine, poate dupa 30-35 de ani cand la rugby trebuie sa spui <<stop>>. Dar, nu, niciodata, nu ma gandesc sa renunt. Deocamdata, mai am cativa ani buni in care sa joc si gandul meu este sa joc in continuare pentru Timisoara. Am vazut mai multi jucatori care joaca toata viata lor pentru o echipa si mi se pare dovada de loialitate suprema. Sunt mandru de Timisoara si de oamenii care au adus echipa aici, de toti, pentru ca imi place sa cred ca suntem o familie. Cand imi amintesc cum ne antrenam pe langa stadionul ‘Dan Paltinisanu’ si nu aveam nici unde sa facem un dus…Iar acum Timisoara are o Cupa, doua campionate castigate si este din nou la bataie acolo…
-Daca nu ar fi aparut rugby-ul in viata ta, ce ai fi facut?
-Ma gandesc foarte des la asta. Nu pot sa-mi imaginez. Dar sigur as fi lucrat ceva foarte greu, pentru ca sunt muncitor si nu m-as fi dat in laturi de la nimic. Cand eram mic imi doream mult sa fiu politist, dar ca sa fi politist, trebuie sa fi bine financiar, pentru ca nu poti sa faci o Academie, nu poti sa faci nimic, daca nu ai bani si nu cred ca as fi putut ajunge eu sa pot sa fac asta. Probabil as fi lucrat ceva comun. Stii cum e, daca intrebi pe cineva ce si-ar dori sa fie in viata, toti se gandesc la printi, nu la grajdari, ei eu cred ca pe-acolo, la varianta a doua, as fi fost. Dar ma bucur ca am avut oamenii aceia langa mine care m-au ajutat si odata ce m-au impins de la spate, am stiut eu singur sa aleg.

-Ai avut un moment despre care poti spune ca a fost cel mai greu?
-Sportiv, nu, nu am avut accidentari grave si sper sa nu am. Dar, am avut probleme cu parintii, cu familia si asta m-au dat foarte mult pe mine inapoi, eu sunt foarte apropiat de familie, pentru ei mi-as da sufletul mereu, iar cand tragi-tragi si vezi ca nu ajungi nicaieri… e greu. Va dati seama, fiecare are problema lui. Problemele mele cele mai grele au fost legate de parinti, care sunt bolnavi.
-Dar rugbyul ti-a dat in schimb, mai ales in ultimul timp, momente frumoase…
-Da! Fiecare victorie e pentru mine un moment frumos. Cred ca cel mai frumos sentiment e cand te trezesti dimineata, a doua zi dupa ce castigi! Nu aveti cum sa va inchipuiti ce senzatie este! Simti ca te dor toate,  ai o arcada sparta, contuzii, dar parca e o durere asa de placuta cand sti ca ai castigat! Asa de bine e, nu va imaginati! Iar cand pierzi, atat de tare simti durerile…
-Accidentari grave spuneai ca nu ai avut, dar boacane  ai facut?
-Mereu! Ma luam la bataie si cu echipe din asta, cu Steaua, in fata carora pe atunci, noi nu aveam nici o sansa. Si cu Vasile Rus m-am luat, am incasat de nu stiam pe unde sa fug, dar nu le dadeam inapoi niciodata. Desi am facut box(rade). Dar unde sa dai? Fimele nu sunt chiar adevarate, nu e chiar asa cum vedeti, sa stiti(rade). Eu am luat-o asa cu boacanele facute pe teren din prima mea zi la rugby, eram atunci la antrenament cu un baiat, tot Rus il chema, el a avut balonul in mana si eu asa de hotarat am fost, asa de tare l-am tras, de l-am dat cu capul de but. Oricum, cred ca a fost impresionat antrenorul cand m-a vazut asa hotarat. Mie, ce imi spunea antrenorul sa fac, faceam, nu ma dadeam in laturi de la nimic. Eu nici nu aveam bagajul tehnic necesar. Normal in rugby se spune ca incerci sa cauti gaura, locul pe unde sa poti sa eviti adversarii, la mine nu era asa. Si acum mai am dinastea, ma duc direct in zid. Asta e placerea mea.
-Chiar esti hotarat sa ramai sa joci doar la Timisoara?
-Da, imi doresc foarte mult sa joc aici si sa fie bine, chiar nu m-am gandit niciodata la plecare. Am avut momente cand am fost poate si eu suparat din alte motive, nu financiare, sa nu va ganditi la asta. Au fost momente poate cand imi doream sa joc mai mult, dar niciodata nu m-am gandit sa plec altundeva. Iar momentele acelea m-au facut sa pretuiesc mai mult acum sansa pe care o am acum si sa muncesc din ce in ce mai mult. Ma bucur foarte mult cand vad ca, fata de perioada cand m-am apucat eu de rugby, in ultimul timp tot mai multa lume vine la stadion. La inceput erau doar parintii, doua-trei mame care urlau acolo, mai cate un tata care stia cate ceva despre rugby si mai vreo doi batrani care nu aveau treaba cu rugby-ul, dar urlau acolo, gen <<Ba, arbitre!>>. Ei acum, sunt foarte multi cunoscatori si asta e foarte bine. Si am mai avut de curand o mare placere si bucurie! Cand am jucat pe ‘Dan Paltinisanu’. Nu credeam vreodata ca o sa ajung sa joc acolo! Eu am fost la putine meciuri de fotbal, pentru ca nu-mi place atmosfera si nici nu sunt asa un impatimit al fotbalului, doar il respect ca pe orice sport, insa cand am fost si am jucat pe ‘Paltinisanu’ am simtit ceva deosebit. Cand joci in inima Timisoarei, e altceva! Sper foarte mult sa continue rugby-ul la Timisoara si sa nu mai fie perioade cum au fost cand am inceput eu. Sper sa castigam si campionatul acesta si povestea sa merga mai departe.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Rating

  • 1comentarii

recomanda prietenilor

Pareri

  1. O placere sa citesc articolul, o lectie de viata. Iti multumim ptr tot ce faci ptr Timisoara Eugen si iti urez multe succesuri atat pe plan sportiv cat si pe plan personal..RCM Tm mult succes.