Ioan Coriolan Garboni
Simt parca si acum in nari mirosul de lemn prelucrat, de talas si rumegus. Parca aud bocanitul regulat al toporului, rascalitul ghilaului si zumzetul ca de bondar al fierastraului de mana, toate aceste scule fiind manuite cu maiestrie de bunicul meu. Intre doi si zece ani, intram sfios in atelierul sau de tamplarie si totul imi parea urias si nemaivazut. Ma apropiam sfios de el si il intrebam ce lucreaza. Facea cate o fereastra sau usa, cate o lada pentru stupii de albine, iar cateodata fara sa-mi spuna imi facea jucarii. Aveam cele mai minunate sabii si pusti, arbalete si arcuri, avioane sau barcute.
Dar, cel mai mult imi placeau camioanele sau tractoarele facute de el. Dupa ce termina cate o jucarie, bunicu lua de dupa urechea sa un chistoc de creion chimic pe care mai intai il muia pe limba si apoi desena linii albastrii pe masinuta: faruri, stopuri, geamuri. Desi aveam si camioane din metal (plasticul nu era inca la moda), cumparate de tata de la oras, tot masinile facute de bunicu ma insoteau la joaca. Alaturi de prietenii mei, aveam groapa noastra in gradina, unde faceam drumuri, tuneluri si poduri peste care treceam cu masinile din lemn, imitand din buze, fidel, zgomotul motorului de camion sau tractor. Aveam si stana noastra, unde oile erau castane descojite, iar magarii erau manere rupte de la cani de portelan. Cateodata, bunicu imi dadea si mie voie sa lucrez in atelierul sau de tamplarie. Ma urca pe masa, si primeam mici bucatele de lemn in care bateam cuie. Tin minte ca odata, n-am fost lasat sa intru in atelier. Tragedie !! Dupa cateva zile, bunu a iesit cu o sareta mica… iar eu eram inmarmurit de admiratie! Tot asa, am mai patit si cand am primit autobuzul cu doua locuri. Avea acoperis, faruri desenate, roti de la un carucior- landou vechi si… volan de lemn.
Anii au trecut si bunicul meu s-a dus sa se odihneasca putin in ceruri. Dupa o copilarie de orfan vesnic flamand, dupa o viata de munca grea, bunicu mi-a lasat mie prin testament, tot ce-a avut; pamant, casa dar mai ales… atelierul de tamplarie si sculele sale. Cateodata, intru in atelier, ma uit la masa mare de lemn, la sculele sale (unele de peste o sute de ani vechime) prafuite si nefolosite si va marturisesc ca atunci cand o sa fiu pensionar, o sa ma apuc de tamplarie si o sa fac nepotilor si (sper) stranepotilor mei (asa cum bunicul meu a facut stranepotilor sai) jucarii de lemn. Poate ca nu vor fi niciodata asa de frumoase ca cele facute de el mie, dar vor fi jucarii cu…. suflet. Ma gandesc cat sunt de importanti bunicii si bunicile in viata nepoteilor. Vorba proverbului: “cine n-are batrani sa-si cumpere! “