Senatul a decis: Catedrala Mantuirii Neamului primeste in continuare bani de la stat
Senatul a respins propunerea deputatului Remus Cernea ca statul sa nu finanteze construirea Catedralei Mantuirii Neamului.
Proiectul prevedea ca fondurile destinate construirii Ansamblului arhitectural Catedrala Mantuirii Neamului vor fi asigurate de catre Patriarhia Bisericii Ortodoxe Romane fara contributii din bugetele Ministerului Culturii si Cultelor, autoritatilor administratiei publice locale sau a altor institutii publice.
La dezbaterile asupra proiectului, care au avut loc saptamana trecuta, Remus Cernea a aratat ca biserica are dreptul sa initieze lacasuri de cult, dar problema este masura in care statul roman sustine constructia acestei catedrale si de noi biserici.
„In ultimii 26 de ani a existat un exces evident de resurse publice alocate constructiei de noi biserici. Sunt mii de biserici noi sau in diferite faze de constructie, in timp ce statul roman nu a reusit sa ridice macar un spital nou din banii publici”, a afirmat Cernea, adaugand ca in societate exista un curent tot mai puternic impotriva finantarii catedralei si de noi biserici din bani publici.
Senatul este prima Camera sesizata in privinta acestei propuneri legislative, Camera Deputatilor este for decizional.
Citeste mai multe: AICI
Parerea ta
-
ACEEASI CATEGORIE
Pareri
Câteva gânduri, impresii şi idei despre Catedrala Mântuirii Neamului Românesc…
Catedrala Mântuirii Neamului Românesc reprezintă sinteza ethosului creştin-ortodox al poporului român, zidirea ei implicând variate semnificaţii de la cele duhovniceşti – liturgice-teologice până la cele naţionale-arhitecturale-sociale. În acest sens zidirea ei se constituie într-un simbol al permanenţei sintezei dintre Biserică şi Neam, precum şi într-o afirmare dinamică a valorilor spirituale şi culturale ale poporului român. În imaginea ei se vor regăsi tradiţia şi modernitatea, universalul şi particularul, amprenta inconfundabilă a devenirii istoric-religioase şi culturale a poporului român şi amprenta năzuinţelor spirituale ale acestui popor pentru veacurile ce vor veni.
Este nevoie de un asemenea efort spiritual şi material pentru a da viaţa sacră unui spaţiu care va folosi nemijlocit nu numai unui popor aflat în rugăciune, ci şi unui popor chemat să-şi afirme mereu identitatea, verticalitatea şi măiestria, precum şi fidelitatea faţă de năzuinţele înaintaşilor care doreau cu ardoare zidirea unui asemenea locaş. Comuniune a oamenilor cu Iisus Hristos şi întreolaltă, legătură între generaţii, punte între eclesial, cultural şi social, deschidere responsabilă spre istoria şi spiritualitatea poporului, afirmare a identităţii şi a permanenţei creştinismului ortodox pe aceste meleaguri, simbol al unităţii spirituale a poporului român, spaţiu viu al afirmării valorilor Evangheliei lui Iisus Hristos într-o lume secularizată şi globalizată, Catedrala Mântuirii Neamului Românesc rămâne un ideal care trebuie asumat continuu de către fiecare creştin. De ce? Pentru că are menirea cuprinzătoare de a ne aduce aminte, mereu şi mereu, într-o lume care renunţă cu atâta uşurinţă la propriile-i rădăcini transcendente, cine suntem. Numai în măsura în care vom conştientiza necesitatea acestei mişcări lăuntrice de asumare dinamică a identităţii noastre vom reuşi să descoperim sensul ultim al acestei zidiri impresionante pe pământ românesc care nu este altul decât cel legat de aspiraţia spre propăşire şi mărturisire a credinţei neamului. Ori neamul – chiar într-o lume globalizată – ca de altfel fiecare persoană – chiar într-o lume hiper-individualizată – este chemată să conştientizeze că nu-şi poate afla sensul profund şi ultim al existenţei în afara lui Iisus Hristos. Catedrala ne arată că menirea ultimă a lumii este dincolo de lume, ea ne indică că locul omului este Biserica şi Iisus Hristos este locul omului: în acest adevăr stă „pragul speranţei” pentru noi…
Credinţa ca manifestare a persoanei în comuniune se poate întrupa într-o viziune teologică asupra orânduirii spaţiului sacru care teologhiseşte şi exprimă această credinţă într-o intimă corespondenţă cu Evanghelia, dogma şi experienţa Bisericii. Arhitectonica Catedralei ne introduce în experienţa eclesială a credinţei care converge în multiplele ei manifestări spre dimensiunea sacramentală, care, în Euharistie oferă omului unirea maximă cu Iisus Hristos şi totodată pregustarea plină de har şi de adevăr a Împărăţiei ca neînserată zi a opta. Configuraţia ansamblului arhitectural pune această dimensiune sacramental-liturgică în centru prin simbolistica POTIRULUI, după cum în interiorul acestui centru se ridică maiestuos Catedrala a cărei simbolistică gravitează în jurul Pantocratorului Iisus Hristos şi a Treimii care cuprinde întreg universul creat, începutul, mijlocul şi sfârşitul creaţiei. Statornicia Tradiţiei Bisericii se împleteşte constructiv cu dinamica acesteia într-o aspiraţie spre a cuprinde universalul şi particularul într-o sinteză a coborârii iubitoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu la om şi o urcare iubitoare şi mântuitoare a omului la Dumnezeu prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Desigur nu lipseşte din ansamblul arhitectural nici dimensiunea eshatologică a creaţiei reprezentată de cele opt turle ca simbol al zilei a opta. În interiorul Catedralei ca spaţiu sacru, oamenii nu numai vor privi estetica plină de semnificaţii teologice, duhovniceşti şi culturale, ci se vor ruga, se vor angaja într-un itinerar spre sfinţenie, pregustând taina zilei a opta în Tainele Bisericii şi făcând experienţa acestei Taine ca şi sens profund şi esenţial al existenţei personal-comunitare descoperite deplin în Iisus Hristos.
Asumarea unui asemenea proiect deşi se realizează în istorie, depăşeşte pentru fiecare creştin, imediatul cotidian, asemuindu-se cu itinerarul „darului” transformat după cuvintele lui Iisus Hristos în „comoara din ceruri”. De aceea, darul fiecăruia pentru aici, în vederea unei asemenea construcţii, va fi „un dar pentru eternitate”. Pentru împlinirea acestui deziderat spiritual care se întinde ca un arc peste generaţii este nevoie să-i acordăm acestuia un loc în sufletului nostru, loc care va deveni treptat semn al Împărăţiei şi al vieţii veşnice, legându-ne totodată de aspiraţiile înaintaşilor ca la rândul nostru să lăsăm o moştenire cu valoare de simbol naţional şi universal urmaşilor. Totodată, pentru împlinirea acestui deziderat spiritual, care deşi se săvârşeşte pe pământ, are rânduiala cetelor îngereşti, pentru ca oamenii împreună cu îngerii, creaţia întreagă să doxologească Creatorului ei, este nevoie de o credinţă vie şi dinamică şi de o iubire neîndoielnică faţă de Biserică şi Neam.
Biserica este un dar, de aceea să fim fericiţi că suntem chemaţi să fim Biserica lui Dumnezeu, să avem bucuria că aparţinem Bisericii Lui. Ea este un dar frumos, în interiorul căreia noi trăim deodată, cu Iisus Hristos, frumuseţea negrăită a tainei istoriei neamului nostru şi a veşniciei lui. Prin urmare, să fim recunoscători pentru darul Domnului, pentru că „împreună cu Hristos” noi exprimăm experienţa de a fi cu toţi uniţi în numele Lui, experienţa de a fi Biserică, manifestată de poporul lui Dumnezeu în jurul Sfintei Treimi…
Stelian Gomboş
https://steliangombos.wordpress.com/