TIMISOARA. Acum este o zi ca oricare alta din vacanța de vară, în care fiecare dintre noi face ce îi poftește inima, dar nu a fost dintotdeauna așa.
Ziua în care Romania a întors armele împotriva Germaniei, 23 august 1944, a devenit unul dintre momentele care vor rămâne pentru totdeauna în memoria celor care au trăit în vremurile comunismului. Nu pentru importanța sa istorică, însă, ci pentru modul în care ziua devenita Națională a României a ajuns motiv de celebrare a conducătorilor țării, în Epoca de Aur.
În 23 august 1944, la ora 22.30, regele Mihai I anunța întoarcerea armelor, ieșirea României din alianța cu puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite. Hotărârea a scurtat cu șase luni cel de-Al Doilea Război Mondial.
Regele l-a arestat pe mareșalul Ion Antonescu și a decis să se alăture Coaliției Națiunilor Unite.
23 august a devenit Zi Națională în urma Hotărârii Consiliului de Miniștri 903, emisă în 18 august 1949. Astfel că, timp de 40 de ani, până la prăbușirea regimului comunist, pe 23 august s-a sărbătorit Ziua Națională a României.
Pionierii, șoimii patriei, muncitorii din fabrici și uzine erau mobilizați chiar și cu câteva luni înainte pentru ca manifestările dedicate acestei zile să se desfășoare fără cusur. Oamenii erau luați din fabrici și învățați coregrafii, elevii erau instruiți la școală și cu toții erau apoi aliniați și grupați în coloane pentru mărețele defilări și adunări de pe stadioane ori bulevarde, din… ziua cea mare.
Cântecele patriotice și lozincile de preaslăvire a soților Ceaușescu răsunau în fiecare colț al țării.
„Stima noastră și mândria, Ceaușescu, România!” sau „Partidul, Ceaușescu, România” erau unele dintre lozincile cele mai cunoscute, pe care oamenii le scriau pe pancartele pe care le purtau în mâini pe traseul de defilare și le strigau atunci când treceau prin fața tribunelor din care erau urmăriți de reprezentanții partidului comunist.
În fiecare an, cele mai fastuoase dintre evenimente aveau loc pe stadioane, unde totul era calculat cu precizie matematică. Aici, oamenii erau aranjați în așa fel încât deveneau adevărate puzzle-uri vii, creându-se tablouri perfecte din pancarte ori flamuri.
La Timișoara, în 23 august, aveau loc defilări pe bulevardul Republicii, dinspre Operă către Gara de Nord. Odată încheiate manifestările, oamenii mergeau la mici și bere la Pădurea Verde ori la fostul restaurant Stadion, din dreptul fostei arene sportive care pe vremuri se numea 1 Mai, în zilele noastre Dan Păltinișanu, aflată acum în curs de demolare.
Cândva, o stradă din Timișoara a purtat în perioada comunistă numele de 23 August. Vorbim despre Bulevardul Revoluției din 1989, din zilele noastre, care din 1956 și până în 1990 s-a numit 23 August. Bulevardul a fost rebotezat prin hotărârea de Consiliu Local 260/1990, când a devenit Bulevardul Revoluției.
23 august, în istoria Timișoarei: Eugeniu de Savoya ajunge lângă cetate, iar un atentat terorist zguduie România anilor ’80
Ziua de 23 august are și o altă semnificație pentru Timișoara. În 1716, în jurul orașului încă se adunau armatele care, sub comanda prințului Eugeniu de Savoya, urmau să dea asaltul pentru cetatea aflată la acea vreme sub stăpânirea otomană.
În fața fortificației ajunsese încă din 21 august generalul Joachim Ignaz Von Rotenham cu cele 14 escadroane de cavalerie pe care le comanda. A urmat contele Ioan Palffy cu 16 regimente de cavalerie, sosit de la Beregsău Mare.
Până în 25 august la Timișoara a ajuns și printul Eugeniu de Savoya. El și armata sa, împreună cu soldații cavaleriști ai contelui Palffy, s-au pozitionat în sudul cetății pentru a împiedica sosirea de întăriri pentru trupele otomane aflate în interiorul fortificației.
„După ce poposi cu trupele sale câteva zile pe malurile Dunarii, pe partea dinspre Futak, prințul Eugen se puse în mișcare. Fiindcă infanteria nu putea executa marșuri zilnice prea lungi din cauza marii calduri, Eugen înaintă cu cavaleria până la Zona(n.r. localitate disparută la nord-est de Panciova), unde se opri până la venirea pedestrimii. În fine, în 25 august, cu regimentul său de dragoni și cu acela al ducelui de Wurttenberg, ajunse în tabăra din fața Timișoarei. În ziua următoare sosi întreaga armată. Pentru a realiza comunicarea între diferitele puncte de comandă, fură construite poduri peste mlaștini„, scrie Francesco Griselini în volumul său „Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei.
Asediul Timișoarei avea să dureze aproape două luni, iar în cele din urmă armata imperială avea să cucerească cetatea, principele Eugeniu de Savoya intrând în oraș chiar de ziua sa, în 18 octombrie.
Atentat terorist la intrarea în Timișoara, în 23 august 1981
Tot în 23 august, dar în 1981, a avut loc un atentat terorist, încheiat cu o baie de sânge lângă Timișoara. Trei bărbați, Andrei Drăgănescu, Viorel Butincu și Mircea Emil Muntean, au urcat într-un autobuz în care se aflau alți 40 de oameni, la Strei, în Hunedoara. Odată ce autobuzul s-a pus în mișcare în direcția Călan, cei trei au scos armele, mai multe pistoale mitraliera pe care le furaseră cu o noapte înainte de la postul de miliție din comuna Pui, și l-au obligat pe șofer să schimbe traseul obișnuit și să se îndrepte către Timișoara, dornici să fugă din țară.
Ajunși aproape de bifurcația spre aeroportul din Timișoara, cei trei au cerut un elicopter de la Crucea Roșie și 30.000 de dolari. Deoarece autoritățile nu le-au îndeplinit cererea, cei trei au încercat să treacă cu forța de barajul improvizat de forțele de intervenție la ieșirea din Timișoara, pe Calea Lugojului. Ca ripostă, trupele de intervenție au tras asupra autobuzului.
În total au murit șase oameni și au fost răniți alți doisprezece înainte ca teroriștii să fie capturați și arestați.
Andrei Drăgănescu, cel care îl amenința pe șofer, a fost găsit spânzurat în arest, în timp ce Butincu și Muntean au fost împuscați pe un câmp în noaptea următoare, din ordinul lui Nicolae Ceaușescu.
Mai multe despre ‘Actiunea Autobuzul’ gasiti AICI.