Noutati :

‘I-au taiat mainile mamei’! Intre genocidul din Rwanda si fotbal! Povestea cutremuratoare a unei jucatoare de la CFR Timisoara!

8 februarie, 2013 - 03:46 PM
Autor: Daniela Surulescu      
Categorie: SPORT
0
Francine Nziyonsenga si-a vazut mama murind in chinuri groaznice si ani buni s-a mutat dintr-un lagar in altul. Fotbalul a salvat-o, atunci cand nu ii mai ramasese nimic, insa acum nu se mai poate bucura cu adevarat nici de acesta.
Francine se afla in prezent in Centrul de Tranzit pentru Refugiati din Timisoara, iar cei de la echipa de fotbal feminin din orasul de pe Bega, au vrut sa-i intinda o mana si sa o coopteze in lotul lor, mai ales ca au nevoie de un portar in aceasta perioada. Din pacate insa, din cauza unor documente, Francine nu poate avea parte nici de singura bucurie care i-a mai ramas: fotbalul.


Povestea lui Francine se aseamana cu un scenariu de film. Insa din pacate, totul a fost real. O realitate care a lasat urme adanci in sufletul tinerei din Rwanda. Francine a acceptat sa-si spuna povestea in speranta ca cineva, cumva, o va putea ajuta. Nu vrea bani si nici alte lucruri, ci doar  sansa de juca iar fotbal, pentru ca sportul este singura consolare care i-a mai ramas.

”Umblau cu macete ca sa ne omoare”
Drama lui Francine a inceput in 6 aprile, 1994, atunci cand in Rwanda s-a scris unul din cele mai negre capitole din istoria omenirii. In doar o suta de zile, au fost omorati atunci peste 800.000 de oameni. Totul a pornit de la mai vechiul conflict dintre etniile Hutu si Tutsi.
”Conflictul era unul vechi, dar genocidul a inceput in 1994, dupa ce presedintele tarii, care era Hutu, a murit, avionul sau, cu care se intorcea din Tanzania, fiind doborat. Tin minte ca era ora 9 seara. Stateam cu mama si am auzit anuntul facut la televizor. S-a pus totul pe seama rebelilor tutsi. Iar in dimineata urmatoare, Hutu au inceput asasinatele”, si-a amintit Francine.

De etnie Tutsi, Francine si familia ei au trecut prin clipe groaznice in acele zile: ”S-a anuntat la radio ca toata lumea ar trebui sa stea acasa. Am vazut grupuri de 10-15 oameni, care umblau cu macete, pentru a omori oameni. Mergeau in casele Tutsi, bateau la usa si spuneau: <<Presedintele a murit, tutsi trebuie sa moara>>. Etnicii Tutsi erau mai inalti si se spunea la radio> „Taiati copacii inalti, zdrobiti  tutsi, ucideti, ucideti!”. Oamenii erau taiati de 3 ori: dupa cap, la trunchi si la picioare. Am inceput sa ne ascundem in scoli, in biserici. Erau, de exemplu, cate o mie de oameni ascunsi intr-o biserica. Iar ei inchideau biserica si aruncau cu gaze pentru a-i omori pe cei inchisi. Am avut noroc cu unii preoti, care chiar daca erau hutu veneau si ne ajutau. Discutau cu cei care veneau sa ne omoare si interveneau”, a mai povestit jucatoarea.
”I-au taiat mainile mamei mele”
Mama lui Francine a fost una din victimele genocidului. Francine si fratii ei au reusit sa fuga, dar Francine nu va putea uita niciodata acele zile. „Tin minte ca cei un grup dintre cei care omorau au venit la un vecin al nostru. Noi ne-am inchis in casa. Am auzit strigate: <<Jesus! Jesus!>>. Fratele meu mai mare a intrat si ne-a spus: <<Mama, l-au omorat pe vecinul nostru, Emanuel>>. Mama a zis sa nu fugim, pentru ca oricum nu avem nici o sansa. Au intrat apoi la noi in casa si ne-au zis: <<Presedintele  a murit, toti tutsi trebuie sa moara>>. Mama a inceput sa planga si sa le ceara sa ne lase, macar pe noi copiii. Atunci, unul dintre ei a spus sa ii dam bani, insa mama nu mai avea suficienti bani fiindca a tot dat. Fratii mei au reusit sa fuga prin spate la comunitatea religioasa care ne ajuta. Pe noi, ne-au inconjurat cu macetele, gata sa ne omoare. Ce era ciudat, era ca ii cunosteam pe atacatori. Ii vedeam zilnic trecand prin fata casei, mergeam impreuna la biserica si cantam. Mama le-a spus ca ii cunoste si eu am profitat de un moment cand nu erau atenti si am fugit cu fratele meu mai mic in brate. Am stat la comunitatea religioasa un timp, iar cand m-am intors mi-am gasit mama intinsa pe jos, ii taiasera mainile.  Au vrut sa ia si ceasul mamei. Casa era plina de sange…Au spart usile, geamurile… Mama a murit a doua zi dimineata, la 9”, a rememorat Francine.
”Cainii au mancat cadavrele ”
Perioada care a urmat dupa moartea mamei sale a fost foarte grea pentru Francine, care, dupa ce a scapat din fata furiei atacatorilor Hutu, a fost nevoita sa se munte dintr-un lagar in altul.
„O perioada nu am mai putut iesi din case. Se spunea ca, daca esti tutsi si esti afara, vei fi omorat. In casa, aparusera caini care mancau din cadavre. In satul meu erau initial multi tutsi si mai putini hutu. Dar satul se golise, se pustiise. Femeile si copii se mutasera in comunitatea religioasa. La un moment dat am reusit sa plecam. Am fugit dintr-un loc in altul. In fiecare saptamana eram in alt lagar de refugiati. Erau doua cai de a fugi. Prin nord si prin sud. Printr-un grup religios am plecat prin sud, iar ceilalti frati prin nord. Tot ce aveam era pe mine. Si pe fratele meu mai mic in brate. Trebuia  sa ajungem in Congo, care oferea azil, dar erau 7 de ore de mers cu masina”, a povestit jucatoarea. Nici in Congo nu a fost mult mai bine pentru refugiatii din Rwanda. In Congo am stat intr-un lagar de deportati. Conditiile erau insa foarte grele, era mizerie, o toaleta la cinci mii de oameni. Dormeam laolalta, oamenii mureau in jur… Cei din organizatia religioasa care ne-a dus acolo, ne-a spus ca daca vom ramane ne vom imbolnavi si vom muri si noi. Ne-au dus la o familie congoleza, prin Crucea Rosie, care venise alaturi de UNICEF in lagare sa ajute. Apoi am ajuns in lagarul de orfani, iar pe fratele nostru mai mic au vrut sa-l adopte. Insa toti cei de peste 16 ani nu mai puteau sta in lagarul de orfani. Ni se dadeau doar 2-3 kg de orez si de zahar, vinerea si trebuia sa ne descurcam. Eu am spus ca nu ma voi mai intoarce in Rwanda. Nimeni nu mai vroia. Nu puteam sa ma mai intorc in acea casa, din cauza a ce am vazut acolo. Intre timp au aparut si forte ale ONU care incepeau sa redistribuie refugiatii. Si ni s-au spus ca ar fi bine sa nu ne mai intoarcem in satul nostru, fiindca alte familii se mutasera in casele noastre”, a mai povestit Francine.
Fotbalul a salvat-o  pe Francine : ”Am jucat prima oara incaltata cu ghetele antrenorului”
Ramasa in Congo, printr-un programul de ajutorare a refugiatilor, Francine a inceput sa mearga la scoala si acolo a descoperit fotbalul, despre care spune ca a fost sansa ei. „Cand eram la scoala, am intrat si eu sa joc cu alti cativa copii, un soldat a vazut ca aparam bine si a spus ca ar fi bine sa ma alatur unei echipe de fotbal din zona. Am acceptat imediat si m-am dus sa ma vada. Pana atunci eu nu jucasem niciodata cu pantofi. Abia acolo, m-am echipat prima data. Am incaltat ghete pentru prima data. Antrenorul mi le-a dat pe ale lui. Imi erau mult prea mari, dar nu era o problema. Am vazut acolo o fata care era portar si se antrena. Mi-am zis ca sunt mai buna decat ea. Am jucat contra baietilor si cum nu eram obisnuita cu ghetele, m-am descaltat apoi si am jucat desculta, pentru ca ghetele ma incurcau. In final, am fost chemata sa joc la acel club. De atunci m-am gandit numai sa joc fotbal. Era singurul lucru care ma facea sa uit de ce mi se intamplase, era singura mea bucurie”, a marturisit Francine,  care insa nu scapase nici atunci de probleme: „Au mai fost destule lucruri neplacute. Cineva a lasat-o gravida pe una dintre surorile mele, care avea 15 ani, dar cei din comunitatea religioasa l-au obligat sa se insoare cu ea. Am suferit atunci, pentru ca imi doream altceva pentru ea, mi-ar fi placut sa joace si ea fotbal cu mine”.

Amenintata cu inchisoarea
Francine a simtit ca fotbalul poate fi salvarea ei si a incercat sa se concentreze pe asta: ” Imi placea mult fotbalul, dar nu a fost usor. Clubul la care eram, era condus de o femeie. Au venit acolo unde stateam, iar mie mi-era rusine de locul de unde stateam. Au facut o intelegere cu cei care aveau grija de mine.La inceput, am jucat fara licenta, iar cei de la club au avut grija de noi. Am jucat un meci amical cu Uganda, ne-au batut cu 5-0, dar am jucat bine. Mi-au zis sa merg la Kampala United. Mi-au oferit 600 de mii de franci. I-am dat banii fratelui meu, iar eu am mers in Uganda. Am mers la scoala si am inceput sa joc fotbal.A trebuit sa invat limba engleza, pentru ca eu vorbisem pana atunci numai franceza. Voiam sa merg si la facultate, iar ca refugiat politic, ca victima a genocidului, trebuia sa primesc o bursa”, a mai povestit Francine.
Cele intamplate in Rwanda nu i-au dat pace lui Francine, care nu stia nici macar unde se afla ramasitele mamei sale.„Acum in Rwanda sunt monumente memoriale, sunt locuri unde au fost ingropate victimele genocidului. Dar nimeni nu a spus unde sunt cadavrele celor omorati din familiile noastre. Nimeni nu vrea sa spuna. Am cerut sa ni se spuna locurile unde au fost ingropati. Nimeni din satul nostru nu spunea. Am vazut caini care mancau din cadavre, dar oasele trebuie sa fie undeva. Fratele meu a ramas traumatizat in urma acelor evenimente. Initial nu am putut sa mers sa depun marturie la tribunal, insa apoi m-am dus sa depun marturie despre tot ce am vazut. A  fost si o organizatie pentru copii, din Canada si SUA, ca sa faca cercetari despre genocid. Le-am spus locurile unde cred ca au fost ingropata familia mea. Dupa cateva luni, oamenii au mers acolo, au filmat, ca sa ia ramasitele si sa le duca la mausoleu, unde erau ingropate oasele celor omorati. Mai tarziu, insa, fiindca au aflat ca am depus marturie au dorit sa ma aresteze. Am mai stat o perioada in Congo. Apoi am mers in Armenia, de unde era prietenul meu, am fost in Bulgaria si de-acolo  am venit in Romania”, a mai povestit Francine.
Se antreneaza cu CFR Timisoara, dar nu poate juca
Inca de anul trecut, Francine se antreneaza alaturi de echipa de fotbal feminin CFR Timisoara si isi doreste foarte mult sa poata juca. Din cauza unor documente care trebuie sa soseasca din Rwanda, Francine nu a putut juca insa pana acum nici un meci pentru echipa „feroviara”. „Ar fi extraordinar sa pot sa joc, asta e tot ce imi doresc, fotbalul este cel care ma face sa uit de tot ce a fost urat in viata mea. Si cred ca pot sa joc bine”, spune Francine.
Si antrenorul de la CFR Timisoara, Florin Bugar isi doreste sa o aiba in echipa sa pe Francine Nziyonsenga, mai ales ca in momentul de fata prim-divizionara timisoreana, care se bate anul acesta pentru primele locuri, nu are in lot un portar de meserie in lot.

Rating

  • 0comentarii

recomanda prietenilor