Alarma de luptă „Radu Cel Frumos” (I)

  Opinii: 1
Publicat: 27.05.2009 15:20
Accessat de 122 ori

Punerea în aplicare a “Planului alarmei de luptă, Radu Cel Frumos” s-a executat în afara legii. În loc să se execute misiunile de luptă, obligatorii, înscrise în acel plan, s-au constituit, din militarii prezenţi în cazarmi, nişte detaşamente ad-hoc şi puse să îndeplinească, ilegal, misiuni de luptă în oraş. Nu s-a ţinut cont de faptul că, pentru un militar, alarma de luptă înseamnă tanc, transportor blindat, armament, muniţie de război, inamic bine înarmat şi nu populaţie civilă sau scut, cască cu vizieră ori bastoane de cauciuc. Toţi cei care, în acea perioadă, au încălcat, în mod conştient, legile în vigoare, îşi ascund ticăloşiile invocând decretarea stării de necesitate, instituirea alarmei de luptă şi obligativitatea respectării jurământului militar.
Analizând conţinutul Jurământului militar, în contextul evenimentelor din decembrie ’89, vom afla despre ilegalităţile comise de armată pe timpul implicării sale în represiune. Vom afla dacă militarii pot, sau nu pot să invoce existenţa stării de necesitate, sau obligativitatea executării ordinelor criminale date ca urmare a instituirii alarmei de luptă “Radu Cel Frumos”.
“Jurământul militar
1. “Pentru îndeplinirea datoriei sacre de apărare a patriei, înscrisă în Constituţie, eu…, cetăţean al Republicii Socialiste România, intrând în rândul forţelor armate, jur credinţă nestrămutată poporului român şi patriei mele socialiste”.
Constituţia Republicii Socialiste România, ediţia 1986, la Articolul 41 prevedea: “Apărarea patriei este datoria sfântă a fiecărui cetăţean al Republicii Socialiste România. Călcarea jurământului militar, trădarea de patrie, trecerea de partea inamicului, aducerea de prejudicii capacităţii de apărare a statului, constituie crimele cele mai grave faţă de popor şi sunt pedepsite prin lege cu toată asprimea”.
În decembrie ’89, arma-ta nu îşi poate justifica inter-venţia şi nu poate invoca respectarea jurământului mi-litar, fiindcă reprima-rea demonstranţilor, în înţelesul dat de Constituţie, nu este componentă a apărării patriei. Mai mult, demonstraţiile, împotriva cărora a intervenit atât de violent armata, erau legale, fiindcă Articolul 28 din constituţie prevedea: “cetăţenilor Republicii Socia-liste România li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor”. Nici îngrădirile prevăzute de Articolul 29, “acestea nu pot fi folosite în scopuri potriv-nice orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc”, nu pot fi invocate, fiindcă, la demonstraţii se aflau tocmai cei la care face referiri Constituţia, cei ce muncesc, iar aceştia revendicau, în interesul lor, drepturi sociale şi politice. Chiar dacă acţiunile manifestanţilor au urmărit schimbarea orânduirii, aceştia nu trebuiau împuşcaţi de către armată, întrucât existau alte pedepse decât pedeapsa cu moartea. Iată ce prevedea Codul Penal al Republicii Socialiste România, Titlul II, Capitolul V, articolul 165: „Propaganda sau întreprinderea oricărei acţiuni pentru schimbarea orânduirii socialiste sau din care ar rezulta un pericol pentru securitatea statului se pedepseşte cu închisoare de la 5-15 ani. Tot cu închisoare de la 5-15 ani se pedepseşte asocierea mai multor persoane în vederea desfăşurării unor activităţi prin care se urmăreşte schimbarea orânduirii socialiste“.
Inexistenţa, la acea vreme, a unei legi, a unui regulament, a unei instrucţiuni sau a altor acte normative în vigoare care să reglementeze folosirea armatei ca forţă de ordine publică, inexistenţa instituirii stării de necesitate şi, în cadrul acesteia, inexistenţa unor hotărâri sau legi ale organelor pute-rii de stat, care, în situaţia excepţională ivită, să reglementeze intervenţia armatei, uzul de armă trebuia aplicat, de către militari, doar în condiţiile prevăzute de Anexa 10 la articolele 43-47 din Regulamentul de Gardă şi în Garnizoană, ediţia 1987, aprobat cu Ordinul General 52 din 04 12 1986 şi semnat de ministrul Apărării Naţionale, generalul Vasile Milea. Anexa menţionată prevedea fără echivoc faptul că singurii care pot face uz de armă sunt santinelele aflate în post, sau cele care însoţesc transporturi şi/sau persoane aflate sub escortă, însă cu următoarea îngrădire legală: “se interzice uzul de armă împotriva copiilor, minorilor, femeilor gravide, precum şi în situaţiile în care s-ar putea primejdui viaţa altor persoane ori s-ar viola teritoriul, spaţiul aerian sau apele naţionale ale statului vecin”. Oare… zonele, Calea Lipovei, Calea Girocului, Piaţa Libertăţii, Piaţa Operei, Catedrala, Podul Decebal, au fost declarate cumva obiective militare şi, pentru paza şi apărarea acestora, s-au introdus în posturi sute de santinele? Categoric, nu!
(va urma)
col. (rz) Nicolae Durac