Speranţa moare prima

  Opinii: 0

Cu siguranţă nu vă mai amintiţi de povestea cu turistul canadian dornic de senzaţii tari, care, din motive misterioase, alege să-şi petreacă concediul în România, făcând turul ţării noastre cu bicicleta. Poate v-aţi prins deja că ironia îl loveşte pe aşteptate, într-o parcare întunecată a unui ABC, unde un grup de cetăţeni îl lasă fără mijlocul de deplasare, împrumutându-i definitiv bicicleta şi împingându-l spre alte recorduri de doborât, cum ar fi turul ţării pe jos, şi mai apoi turul ţării pe jos fără pantofi şi cu un cuţit în spate.
Şi dacă ar fi existat acest turist canadian, cu siguranţă nici el nu s-ar fi bucurat de săptămâna pârlită prin care a trecut ţărişoara asta ospitalieră. Buna ziua, dragi consumatori, bine v-am regăsit în irealitate.  
La nivel naţional, cea mai mare realizare a ultimei săptămâni a venit pe calea muzicii, la Eurovision 2009, unde am bifat încă o victorie răsunătoare numai bună de pus în palmares, ălaturi de victoriile clare de la Rovine, Şelimbăr, 2-1 cu Anglia şi 1-0 cu Andorra. Locul 19 a fost al nostru, ne-am dus acolo şi i-am pus pe toţi cu botul pe partitură. Anul trecut am luat locul 20, ceea ce îmi dă speranţe sincere că în maxim 18 sau 164 de ani vom ajunge să câştigăm concursul. Azerbaijanul şi, hai să zicem, Bosnia ne-au depăşit pe ultima sută de octave, dar va veni şi ziua răzbunării noastre. Cine cântă prost la urmă, râde mai bine.
Aşa ne şi trebuie. Dacă nu suntem în stare să îi momim măcar pe vecinii de plantaţie est-europeană să ne voteze, ce să mai sperăm de la islandezi şi finlandezi, care sigur au auzit povestea canadianului? De exemplu, baciul ungurean nu ne-a dat niciun vot, doar baciul moldovean ne-a mai ajutat să nu ajungem CS Otopeni sau Gloria Buzău ai campionatului eurovizionist.
Pe plan local, cea mai mare realizare a venit cum era şi de aşteptat, de la echipa de fotbal românesc FC Timişoara, care, cu ocazia excursiei în capitala neamului, a trecut şi pe la stadionul unde se comitea meciul cu cainos rojos. Le-am arătat din nou cum stă treaba cu motivaţia, spiritul războinic, datul vieţii pe teren şi alte abureli debitate înainte de meci. A fost meciul vieţii lor, finala finalelor, era şi normal să îl joace ca pe o partida crucială de table pe o bancă în parc, cu o bere în mână. Am ars-o chill şi lounge în clasica tactica de motani pufoşi şi inofensivi, cu burta umplută cu lăptic şi chifteluţe, speriaţi că avem 1-0, că mingea e rotundă şi că terenul e verde. Ne-am făcut arici în jumătatea noastră, unde am îmbrăţişat până la final tactica cu un portar şi 10 fundaşi şi am asteptat deznodământul, care chiar a venit la final. Capete plecate, priviri plouate şi explicaţii de clasa a 4-a: zeul fotbal, ghinionul, bla-bla-bla, texte de Eminescu.
Hai asfaltare!
 Traian Bugescu