Decembrie, după 20 de ani (IV)

  Opinii: 0
Publicat: 10.12.2009 14:54
Accessat de 3674 ori

„Dar nu-i totuna leu să mori/ Ori câine-nlănţuit” erau cuvintele lui  Decebal către popor prin măiestria marelui poet George Coşbuc. Multe lucruri s-au schimbat de atunci, alţi domnitori, alţi conducători şi un regim care a secat România de puteri, dar un lucru a rămas neschimbat: dorinţa românului pentru libertate. Cei care nu au acceptat, în decembrie ’89, să îşi continue viaţa înlănţuiţi, au luptat pentru acest crez, prin puterea vocii, şi au strigat: „Români veniţi cu noi!”, „Jos Ceauşescu!”, „Libertate”. Au trecut 20 de ani de atunci, mă întreb „Sacrificiul a fost în zadar?” şi vă întreb „Aţi scăpat de lanţuri?”

„Doream ca şi noi, tinerii, să fim auziţi!”

Este scumpă la vorbă când pomenesc despre decembrie 89; nu din timiditate, ci din discreţie şi bun simţ. În 1989, Maria Trăistaru avea 18 ani şi abia terminase liceul. Şi totuşi, adolescenta micuţă şi firavă avea să ţină moralul puţinilor oameni rămaşi în Piaţa Operei în noaptea de 20. Le-a recitat, le-a vorbit cum a ştiut ea mai bine, chiar dacă îi era şi ei frică. A avut momente în care era convinsă că nu va mai ieşi vie din Operă. De fapt, s-a şi tras asupra ei atunci. La fel ca celorlalţi participanţi direcţi, acel decembrie avea să-i marcheze pentru totdeauna destinul. Acum, la rândul ei, are o fată adolescentă şi este membră a „Forumului Revoluţiei din Decembrie 1989”.

„În timp, am evitat cât de mult am putut să dau interviuri şi să vorbesc despre decembrie 1989 şi ce am făcut eu atunci. Chiar dacă sunt lucruri pe care mi le amintesc mereu, nu am considerat că este cazul să le fac publice, din perspectiva mea. Istoria s-a scris şi se va scrie oricum, fără ca eu să fac declaraţii. Dar, în fine, ceea ce m-a determinat pe mine să mă implic în Revoluţia din 1989 de la Timişoara a fost copilul care a murit în acele zile pe treptele catedralei. Apoi, am văzut că din Balconul Operei lipseau tocmai tinerii, vocea lor nu se făcea auzită, deşi piaţa era plină de tineri. Astea au fost faptele, trăirile care m-au motivat în acele momente. Şi aşa, am ajuns să fiu printre cei cinci care au format Frontul Democrat Român şi Proclamaţia  care a fost citită în 21 decembrie din balcon. Apoi, la un moment dat, în data de 22, m-am trezit singură în Operă. Ceilalţi plecaseră pentru câteva ore acasă să se schimbe, să se odihnească şi eu am rămas acolo. Acum, privind retrospectiv, consider că a fost un moment de cotitură. A fost, fără doar şi poate, o revoluţie; cel puţin la Timişoara. Atunci am fost cu toţii, pentru câteva zile, o inimă şi un suflet. Păcat că nu s-a realizat mai nimic din ce am dorit şi visat noi atunci. Da, mare păcat!”

Decembrie, după 20 de ani (III)

Decembrie, după 20 de ani (II)

Decembrie, după 20 de ani (I)