Decembrie, după 20 de ani (I)

Autor: Aurora Margeanu (aurora.margeanu@opiniatimisoarei.ro) Opinii: 0
Publicat: 12.11.2009 13:58
Accessat de 154 ori

Vremea s-a scurs, pe negândite şi de la acel decembrie 1989 au trecut 20 de ani. 20 de ani în care am fost confiscaţi de tot felul de „lupte” cotidiene pentru devenire sau existenţă. Poate, mulţi dintre cei care am trăit acea „perioadă de graţie”, acel timp încărcat de dramatism ni-l chemăm tot mai rar în amintire. Pentru cei care s-au născut după, Decembrie '89 a devenit o simplă lecţie într-un manual sau nici măcar atât. Tocmai din această cauză, dorim să rememorăm acel timp cu cei de atunci, cu participanţii direcţi, oameni care, în zilele acelea, la Timişoara, au făcut istorie.

„Cel mai curat moment din viaţa mea de până atunci”

Cu douăzeci de ani în urmă, Ioan Savu (foto) lucra la Oficiul de Calcul al Fabricii de Detergenţi, acum, după o carieră în domeniul asigurărilor, a mai pus “pe picioare” câteva afaceri.

“A fost cel mai curat moment din viaţa mea de până atunci şi cred că am făcut ceea ce orice om normal ar fi trebuit să facă. Sunt tată a trei copii şi am simţit că trebuia să fac ceva pentru viitorul lor. Ştiu că în momentul în care am intrat în clădirea Comitetului Judeţean de Partid eram convins că nu voi mai ieşi viu de acolo. Cornel Pacoste, fost prim secretar, pe atunci trimis de la Bucureşti al lui Ceauşescu în zonă, m-a ameninţat de vreo trei ori că mă împuşcă, la fel cu un oarecare Sofronie Florea, activist de partid şi el. Aşa că, în timpul rămas, am încercat să fiu cât se poate de lucid şi cât mai eficient. În notessul cu care plecasem de la birou am conturat  primele doleanţe pe care le-am expus în negocierile cu ministrul Dăscălescu. Erau extrem de simpe dar, cred eu, esenţiale: “Jos Ceauşescu!”, “Jos Comunismul!”,  tipărirea doleanţelor timişorenilor, alegeri libere, să ne fie daţi morţii să-i îngropăm creştineşte. Şi mai erau şi întrebările “Cine a dat ordin să se tragă?”, “Care este numărul real al morţilor şi răniţilor?”. Toate acestea i le-am cerut lui Dăscălescu, noi, cei care ne afam cu el în încăpere. Mai apoi, avocatul Petre Petrişor avea să le citească din balcon, celor adunaţi în faţa judeţenei de partid.

Acum, după 20 de ani percep o Românie dezorientată, poate pentru că, sistemul comunist a scos din om tocmai ceea ce era esenţial, anume credinţa în Dumnezeu. Sunt convins că cei tineri vor veni cu adevărata schimbare. Trebuie ca până atunci, noi cei de azi, să nu stricăm prea mult, ca ei să nu fie nevoiţi să refacă totul de prea de jos. Cei care au şansa să înţeleagă mai devreme, au datoria să le desluşească şi celorlalţi calea ce trebuie urmată”.

„Să vă ajute Dumnezeu!”

După ce fusese câţiva ani profesor la Liceul de Poştă şi Telecomunicaţii, decembrie1989 l-a prins pe Dan Carp (foto) şef al Formaţiei de Radio al Direcţiei de Poştă şi Telecomunicaţii. Şi acum, după 20 de ani, tot de sisteme de sonorizare se ocupă.

„La momentul respectiv eram şef al  Formaţiei de Radio adică, printre altele, asiguram tranmisia la difuzoarele din judeţ. Deţineam mai multe staţii de sonorizare şi aparatură de emisie recepţie. În 18 decembrie 1989, era deja strânsă multă lume în Piaţa Operei. Am ştiut că este nevoie de aparatură de sonorizare acolo. Am cerut aprobarea directorului Poştei, Traian Vesa, să merg împreună cu câţiva colegi să asigurăm sonorizarea. Nu mi-a spus decât: “Să vă ajute Dumnezeu!” Am ajuns în piaţă prin stada dintre Muzeu şi Cinematograful “Studio”.

Mulţimea era compactă şi le-am spus colegilor că ne va fi imposibil să ajungem înăuntru. Oamenii ne-au purtat pe braţe cu aparatură cu tot, câteva zeci de merti până la intrarea laterală în clădirea Teatrului. Ne-au chemat, mai apoi, la Palatul Administrativ, sediul Comitetului Judeţean de Partid. Se adunase şi acolo mulţimea pentru că aflaseră de venirea miniştrilor Coman şi Dăscălescu. În clădire intrase un grup de reprezentanţi ai celor din stradă care după venirea nostră s-a completat până s-a ajuns la celebra listă devenită mai apoi document istoric. Eram convins că nu am nici o şansă să mai ies viu de acolo, aşa că am completat şi eu cererea de revendicări cu câteva puncte, printre care transmiterea în direct la radio şi televiziune a evenimentelor în derulare şi confirmarea identităţii tuturor celor care se aflau în clădire. Dacă ne omorau, măcar să poată şti familiile de soarta noastră.

Acum, mă gândesc că nu am fi putut face altceva şi cu tot ce trăim în prezent, sunt sigur că a meritat. Cred că, sigur, România o va apuca în direcţia corectă la un moment dat. Fiecare lucru bun sau rău are un început şi sunt convins că Decembrie 1989 a fost începutul tuturor celor bune ce vor veni în România”.